Expresia unui suflet, a unei emoții

dacica

dacica

Felicia Marina Munteanu, Dacica, Dacica, pretutindeni în sufletul meu, Editura ,,Libertatea”, Panciova, 2015

Nicio antologie a literaturii române din Voivodina nu poate fi concepută fără Felicia Marina Munteanu. A fost ziaristă, jurnalistă, poetă şi prozatoare, figură proeminentă a culturii noastre. Este considerată una dintre cele mai puternice voci lirice feminine ale literaturii de limbă română din Voivodina şi una dintre poeţii reprezentativi ai generaţiei șaptezeciste. Anul acesta, Felicia Marina Munteanu a trecut la cele veşnice, dar ne-a lăsat în amanet o vastă şi valoroasă creaţie poetică. O parte este inclusă în volumul Dacica, Dacica, pretutindeni în sufletul meu, apărut postum. Este vorba de o selecţie din cărţile precedente, Peste nisipuri mişcătoare şi Zece efigii cu chipul tău, la care se adaugă poezii pentru copii, dar versuri şi inedite, publicate în revista ,,Lumina” şi ziarul ,,Libertatea”.  Manuscrisul volumului de faţă  a fost pregătit de autoare înainte de a se îmbolnăvi şi lăsat lui Lucian Marina şi Ionel Stoiţ, care au cules textul. Volumul cuprinde şi fragemente din critica literară, alese de editor.

Felicia Marina Munteanu a scris, pe ton melancolic, o poezie ,,mozaicată”, ce redă trăiri intense. Singurătatea, destinul, dragostea ca forţa dătătoare de viaţă sunt doar câteva dintre temele poeziei sale – una ,,delicată”, aşa cum este şi lexicul pentru care optează poeta, unul  care denotă sensibilitate şi feminitate. Apelând la o serie de laitmotive, între care: noaptea, luna, marea, somnul, visul, oglindă etc, Felicia Maria Munteanu descrie stări interioare ce denotă emotivitate dusă la extreme. Aceste stări sunt expresia unui suflet căruia îi repugnă lumea exterioară, acea lume  în care devine istovitor să trăieşti.

În poezia Feliciei Marina Munteanu, singurătatea, o temă omniprezentă în literatură, iar forma realităţii oraşului pustiu, a unui tablou ce redă răceală, dezagregare, angoasă: ,,Acum din arborele acestui peisaj istovit/Se desprind cele din urmă culori,/Se sting în ochii bufniţelor speriate,/Monotonia-şi arată la geamuri dinţii tociţi,/Creşte-n beciuri reci cu buruiene/Îşi clatină pendula enormă în stradă,/În ţipătul de cucuvaie,/În zbor de lilieci întârziaţi…//Cui să-i vorbesc?” (Monotonie). ,,Soarele ruginit lângă catedrală” ,,ziare vechi şi coji de portocale în loc de Iisus”, ,,copiii sclerotici”, ,,oamenii care scuipă-n rău”, ,,anotimpul ruginit unde bate mereu miezul nopţii şi plouă mereu” sunt imagini care redau o lume alienată, dematerializată, în care timpul fuge şi se scurge ireversibil: ,,Tandreţe/Violenţă vid/Firul subţire/Pe care îl caut/În van/Pe urma celor care/Au trecut demult/E tot mai firav//Sunt eu oare/Acea mamă/Cu cerul şi pământul/La piept/Prin tălpi ţărâna/Îmi zguduie fiinţa/Prin călcâie/Viaţa mea se scurge/Încet (Prin călcâie viaţa mea se scurge).

În ciuda acestui fapt, în interiorul fiinţei renaşterea este posibilă: ,,Parcă mor/Parcă devin din nou lumină/O poartă mare şi galbenă/Pe covorul soarelui/Placenta încă mai e caldă/De durerile naşterii” (De profundis); sfârşitul fiind un nou început: ,,Despre dreptate, despre înţelepciune/şi despre moartea să-mi vorbeşti/de vreme ce eu, nedumerită şi goală/voi aştepta între aceleaşi clipe senile/să-nceapă noul anotimp” (Despre dreptate, înţelepciune şi moarte).

Acolo unde nu există viaţă, poeta o insuflă prin cuvânt şi vers. Actul naşterii cuvântului este asociat cu venirea pe lume a unui copil: ,,Ca pe un prunc/Nou-născut/Am luat cuvântul/În braţe/Şi l-am legănat/Uşor,/L-am îmbăiat/Cu tandreţea./Pe după/Gât/Îi era/Înfăşurat ombilicul/Cu foarfeci de aer/I l-am tăiat/Infinit/De precaut (Au strigat de atâtea ori). În acelaşi timp, ia naştere şi fiinţa: ,,Dar/oricum/Ştiam/De pe acum/Că nu mai pot/Nici într-un/Chip/Că nu mai pot/Să-i dau/Drumul/Niciodată//Atunci/din omoplatul/Stâng/O mare/Aripă/Mi-a/Crescut/Şi/O fierbere/Care/N-a-ncetat/Niciodată (ibidem).  Cadrul nocturn este propice naşterii versului, moment în care fiinţa se renaște: ,,Noaptea când vine,/Noaptea când intră în sângele meu speriat/Mai adânci devin ochii mei dintr-odată,/Mai caldă linia trupului meu (…)// Noaptea când vine se-aprind mici felinare/În spaţiul îngust al versului meu/Şi tremurând luminează podul/Peste care voi trece la celălalt mal” (Când vine noaptea). Actul naşterii cuvântului este asociat cu venirea pe lume a unui copil: ,,Ca pe un prunc/Nou-născut/Am luat cuvântul/În braţe/Şi l-am legănat/Uşor,/L-am îmbăiat/Cu tandreţea./Pe după/Gât/Îi era/Înfăşurat ombilicul/Cu foarfeci de aer/I l-am tăiat/Infinit/De precaut (Au strigat de atâtea ori). Versul are puterea de a învinge tristeţea, care ameninţă să inunde sufletul însingurat: ,,Dar eu ştiu/Cum s-o înving/Pe hoaţa bătrână/Tristeţea/Mi-e demult înclinată/Ştiu că-i place pe sufletul meu/Să deseneze/Flori, animale/Şi buruiene” (…) Rog pădurea /Să mă-nfăşoare/În plăpumi/De frunze/Apoi las versul/Să bată/Să bată/Să bată/Precum o inimă plină de seminţe/De dor” (Cum ai învinge tristeţea). Atunci când refuză să fie prins  în acest mileniu/Ca-ntr-o cuşcă”, unde ,,Nu mai e/Timp/Pentru vis”, se retrage într-o lume unde domină, din nou, cuvântul şi versul: ,,Un cerc / Îmi aşez / În jurul inimii /Plin de cuvinte /Din versuri /de vârfuri / De pini /De păsări/Albastre/De zâmbete/De copii/Nou-născuţi (Exerciţiu de dimineaţă).

Renăscut, sufletul tânjeşte către dezlănţuire, către o nouă forţă dătătoare de viaţă. La Felicia Marina Munteanu, aceasta este dragostea – pasională, eliberatorare, aşa cum este descrisă în poezia Pentru dresarea conştiinţei.

Felicia Marina Munteanu s-a impus şi ca poetă pentru copii. Datorită acestui segment al creaţiei sale, cunoaştem o altă faţă a autoarei. Posibilitatea de a se transfera de pe tărâmul unei poezii complexe, cu note melancolice, ce denotă experienţe sufleteşti trăite cu intensitate, în lumea celor mici, unde mereu trebuie să dea dovadă de inventivitate,  – nu face decât să confirme, încă o dată,  talentul şi abilitatea de creaţie literară  incontestabil al Feliciei Marina Munteanu. Romanul lui Nicu (apărut în 1986), Un pisoi cu soaţa lui (1987), Dacă mă întrebi pe mine (1999) sunt cărţi de referinţă în literatura noastră pentru copii.

Poeziile din volumul Dacica, Dacica, pretutindeni în sufletul meu sunt reflecţia unei personalităţi delicate, sensibile, care se dezlănţuie prin cuvânt, prin vibraţii care dau viaţă trăirilor intense şi  imaginilor vizuale ce se înlăţuiesc, la rândul lor,  în versuri memorabile. Deși temele predilecte ale poeziei Feliciei Marina Munteanu au fost abordate și de alți poeți, autoarea este recogniscibilă pentru discursul ei poetic. În volumul Dacica, Dacica, pretutindeni în sufletul meu, sunt cuprinse  poezii reprezentative ale Feliciei Marina Munteanu, care confirmă cele spuse. Felicia Marina Munteanu, poetă de o sensibilitate aparte, rămâne unul dintre cele mai importante nume ale culturii noastre.

Marina ANCAIȚAN

Prețul cărții: 300,00  dinari

La acest preţ se adaugă 10% TVA şi cheltuielile de expediere.

Cărţile care vă interesează le puteţi comanda la adresa:

Casa de Presă şi Editură „Libertatea”, str. Žarko Zrenjanin nr. 7, 26.000 Panciova, PA Voivodina, Republica Serbia, la tel./fax: (013) 353-401 sau (013) 346-447, respectiv prin e-mail-urile: sekretara@libertatea.rs sau redaktia@libertatea.rs

 

Be the first to comment on "Expresia unui suflet, a unei emoții"

Leave a comment

Your email address will not be published.


*